Strategia între artă şi ştiinţă

Conform  definiţiei, strategia este arta şi ştiinţa de a dezvolta şi a angaja instrumentele puterii naţionale, într-un mod sincronizat şi integrat, pentru a asigura atingerea obiectivelor naţionale sau internaţionale. În majoritatea lucrărilor, strategiştii contemporani scriu, că deşi strategia în esenţă nu s-a schimbat, ea rămâne a fi totuşi şi altceva decat a fost în trecut, evoluând în raport cu evoluţia luptei armate, specific lumii în care trăim. Sfera de acţiune a strategiei s-a lărgit, spaţiul de aplicare  s-a amplificat, în timp ce principiile şi metodele ei au devenit universale. Dar, în esenţă, ea nu este altceva decat modalitatea de punere în aplicare a politicii. În componenţa artei militare, strategia se află tot acolo, unde a fost totdeauna, între politică, artă operativă şi tactică, fiind în calitate de planificator şi coordonator al acţiunii. Cât timp există politică, atât timp va exista şi strategie, iar la rândul său politică există, atât timp cât există interese. Strategia la rândul său are menirea de a transpune politica în planuri de acţiune, în raport cu forţele şi mijloacele avute la dispoziţie. În prezent, ea se apropie foarte mult de politică, uneori fiind foarte greu să faci distincţie între politică şi strategie. Distincţia însă există şi este foarte important să fie făcută.

Ca şi orice componentă a artei militare, dar şi din definiţia prezentată mai sus, strategia militară are două laturi şi anume latura teoretică şi latura practică. Latura teoretică a strategiei este acea componentă, care reprezintă şi aspectul ei ştiinţific. Ea cuprinde un sistem de principii, de norme, de teorii,  care îi fixează domeniul într-un spaţiu interdisciplinar şi îi fundamentează structurile şi procesele. Ştiinţa strategică în acţiunea sa formulează principii şi emite ipoteze ştiinţifice, efectuează cercetarea fundamentală, studiază campaniile militare,  sistemele de arme şi sistemele de acţiune, elaborează sau adaptează modele matematice şi de altă natură, oferind statelor majore argumente şi instrumente pentru optimizarea deciziilor strategice.

Anume prin aspectul teoretic,  strategia, ca componentă a teoriei artei militare şi contribuie la dezvoltarea ştiinţelor militare, cercetând fenomenul războiului şi anume a componentei lui de bază, a luptei armate la nivel strategic.

Încă din antichitate  strategia a fost ca  artă a comandantului de a conduce armata pe câmpul de bătălie. La greci, acest termen era utilizat pe larg. La alte popoare, chiar dacă fenomenul exista, aveau şi alte denumiri. Anume, în această perioadă apar primii teoreticieni militari, numiţi astăzi şi strategişti, care descriu pentru  prima dată fenomenul strategic şi anume: Eneea Tacticianul (sec.IV î.Cr.); Demetros din Faleron (sec.IV î.Cr.); Poseidonios (sec.II î.Cr.) şi alţii. Cu timpul, termenul de strategie  a devenit universal, fiind preluat în arta miltară universală. În Evul mediu şi în perioada Modernă strategia a devenit o artă a războiului, care urma să indice căile de rezolvare a unor situaţii strategice complicate. Încep să apară primele lucrări, care pun bazele teoretice ale strategiei, iar strategia începe să fie privită ca ştiinţă, care avea ca obiect de studiu nivelul strategic al luptei armate. Anume în această perioadă apare şi renumita operă  a lui Carl von Clausewitz „Despre Război”, în care se face o structurare clară a artei miltare, iar strategiei îi revine rolul determinat în planificarea şi conducerea luptei armate. În această operă  autorul încearcă să formuleze prima definiţie a strategiei şi anume „strategia este folosirea luptei în scopul războiului”. Aici sunt puse, pentru prima dată, pe baze teoretice principiile de formare şi organizare a forţelor armate, dându-se o descriere clară a factorilor determinaţi în organizarea forţei armate.  Bazându-se pe analiza războaielor napolioniene Clausewitz generalizează principiile de aplicare a forţelor armate, stabilindu-se anumite reguli a acţiunii strategice, care mai sunt actuale şi astăzi.

În perioada contemporană ştiinţa strategică  a evoluat în mod progresiv, cuprinzând un spectru mult mai larg de acţiune. Astfel, la începutul seculului XX se promovează aceiaşi  idee, conform căreia strategia este responsabilă de planificarea şi conducerea războiului. Lidell Hart în cartea sa ,,Strategia acţiunilor indirecte” vorbeşte pentru prima dată despre divizarea strategiei, în strategia mare şi strategia mică. Dacă strategia mare se ocupă de planificarea şi conducerea războiului în ansamblu, atunci strategia mică se ocupă de problemele luptei armate.  Făcând, o analiză a lucrării lui  Klauzevits ,,Despre război” Lidell Hart scrie:  ,,Definiţia strategiei dată de  Klauzevits precum  că  ,,strategia este folosirea luptei în scopul războiului” cuprinde un spectru  foarte îngust şi se reduce numai la folosirea instrumentului militar, pentru atingerea scopului în război, atunci cînd strategia dispune şi de alte instrumente ale puterii pentru a fi aplicate”. Vorbind despre rolul strategiei mari, Lidell Hart îl defineşte astfel ,,rolul strategiei mari este, să coordoneze şi să direcţioneze toate resursele unei ţări sau grup de ţări, pentru atingerea obiectivelor politice ale războiului, care sunt stabilite de către conducerea politică a ţării. Dacă strategia militară se ocupă de problemele luptei armate, atunci strategia mare se ocupă de probleme legate nu numai de desfăşurarea războiului, dar şi de stabilirea raportului de forţe de după război ”[1].

Spre sfârşitul secolului XX, începutul secolului XXI ştiinţa strategică începe să cuprindă un spectru mult mai larg. Dacă în Antichitate şi Evul Mediu strategia era tratată ca artă a comandantului de a conduce armata pe câmpul de bătălie, în perioada modernă şi începutul perioadei contemporane  strategia se ocupa cu problemele planificării şi conducerii războiului, atunci în ziua de astăzi strategia se ocupă la general de problemele existenţei şi dezvoltării unui stat. Astfel, astăzi  în doctrinele şi manualele de strategie este menţionat, că “strategia este modalitatea de întrebuinţare a forţelor, resurselor şi mijloacelor avute la dispoziţie pentru a atinge obiectivele stabilite” sau că ,,strategia ramâne o ştiinţă  şi o artă a puterii” sau că “strategia este ştiinţa şi arta de angajare a forţelor politice, economice, psihologice, şi militare ale unei naţiuni sau a unui grup de naţiuni de a acorda sprijin maxim pentru politicile adoptate în timp de pace sau de război"[2] sau că ,,strategia este arta şi ştiinţa de a dezvolta şi a angaja instrumentele puterii naţionale într-un mod sincronizat şi integrat, pentru a asigura atingerea obiectivelor naţionale sau internaţionale.”  Astăzi, suntem martori când strategia  s-a universalizat şi apare în toate domeniile de administrare ale unui stat. Astfel, în prezent tot mai des auzim de strategia educaţiei, strategia economică, strategia informaţională şi altele. În lucrarea sa ,,Strategia integrală” Gheorghe Văduvă vorbeşte despre faptul că strategia nu mai este acea strategie de la începutul secolului XX, care trata numai problemele războiului ci a devenit, cum o numeşte el ,,integrală” şi este responsabilă de asigurarea nu numai a securităţii statului, dar de existenţa şi dezvoltarea lui. Astfel, după părerea lui Gheorghe Văduvă strategia integrală cuprinde mai multe strategii, cum ar fi: strategia economică, strategia informaţională, strategia economică, strategia culturală şi nu pe ultimul loc strategia militară. La rîndul său fiecare dintre strategiile de ramură indicate anterior sunt structurate şi ele, cuprinzând: strategia forţelor, strategia mijloacelor şi strategia acţională sau operaţională. 

În Republica Moldova, atât arta cât şi ştiinţa strategică se află la începuturile dezvoltării sale. Începând cu anul 2009, problemele cercetărilor ştiinţifice în domeniul ştiinţei strategice se desfăşoară  în Academia Militară a Froţelor Armate, în cadrul a două subdiviziuni specializate cum sunt: Centrul de studii strategice de securitate şi apărare şi a facultăţii Ştiinţe militare. În cadrul acestor subunităţi ale instituţiei militare au fost desfăşurate primele manifestări ştiinţifice, menite să dezbată principalele probleme ale ştiinţei militare, inclusiv şi ale strategiei. În acest context, anual se desfăşoară conferinţa ştiinţifică internaţională cu genericul „Dezvoltarea ştiinţei militare în catextul noii arhitecturi de securitate regională”, unde anual sunt prezentate şi rezultatele cercetărilor în domeniul strategiei. De asemenea, rezultatele cercetărilor în domeniu sunt publicate anual în  „Revista militară”, publicaţie ştiinţifică a Academiei Militare. 

Practica strategică sau arta strategică este o altă latură a strategiei, care reprezintă partea ei acţională. Referindu-se la  arta strategică, Gheorghe Văduvă în eseul său „Strategia integrată” spune: „ Arta strategică  face legătura între teoria strategiei şi practica strategică, dar nu se rezumă la atât. Arta strategică ţine de priceperea şi talentul conducătorului de a valorifica în mod ingenios toate resursele şi capacităţile de care dispune, toate elementele din spaţiul  strategic. Arta strategică exprimă dimensiunea artistică, creativă a războiului, ca a oricărei alte activităţi umane. De aceea, totdeauna i s-a acordat o atenţie cu totul specială. Marii conducători au fost, în primul rând, mari strategi. Ei au îmbinat în mod iscusit şi strălucit cunoştinţele cu experienţa dobandită, au creat modele de acţiune, au „reinventat“, o dată cu fiecare bătălie, războiul, aşa cum pictorul reinventează, în fiecare tablou, arta culorii şi a formei, aşa cum scriitorul construieşte din cuvinte cunoscute o nouă lume a cuvintelor. Arta războiului nu este numai o artă a înşelăciunii, cum spunea Sun Tzi, ci şi o artă a confruntării şi descoperirii, o artă a creaţiei”[3].

Arta strategică  este acea latură a  strategiei, care se ocupă de planificarea şi conducerea luptei armate la nivel strategic. Componentele ei de bază sunt: planificarea strategică, identificarea şi folosirea resurselor, manevra strategică, comanda şi controlul de nivel strategic, conducerea acţiunilor militare la nivel strategic, îndeplinirea obiectivelor  stabilite de politică.

Istoria cunoaşte muţi strategi, care datorită talentului lor au rămas în istorie, aşa ca: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Belizar, Ştefan cel Mare şi alţii. Datorită artei strategice Alexandru Macedon a nimicit Imperiul Persan, Belizar a restabilit Imperiul Roman în graniţele anterioare, iar Ştefan cel Mare a reuşit să-l bată pe cuceritorul Constantinopolului, Muhamed al II, sultan al Turciei.

Arta strategică pe lîngă cunoştinţele deţinute, de către strateg, pune un accent deosebit pe calităţile personale sau talentul de a aplica în practică teoria strategică.

Între ştinţa şi arta strategică există o legătiră foarte strânsă. Arta strategică foloseşte rezultatele ştiinţifice ale ştiinţei strategice pentru realizarea cât mai reuşită a obiectivelor politico-militare, iar la rândul său ştiinţa strategică studiază şi cercetează fenomenele sau acţiunile strategice generalizân-du-le şi formulând noi principii şi procedee de acţiune strategică. Un exemplu de arta strategică poate servi exemplul renumitului strateg cartaginez Hanibal, care în anul 216 î.Hr. în bătălia de la Cannae, datorită talentului său, reuşeşte cu forţe mai mici să încercuiască şi să nimicească o armată romană mult mai numeroasă, fiind un exemplu unic în istoria artei militare şi în practica strategică de încercuire a unor forţe mai mari cu forţe mai mici. Ulterior, fenomenul dat a fost descris în multe lucrări din domeniul strategiei, contribuind deosebit de mult la îmbogăţirea ştiinţei strategice. Un alt exemplu de arta strategică poate servi renumita bătălie de la Leuctra dintre spartani şi beoţieni, unde renumitul comandant de oşti beoţian Epaminondas îi învinge pe spartani, în bătălie, folosind pentru prima dată în istoria militară principiul concentrării efortului pe direcţia principală. Acest principiu ulterior este inclus în toate manualele de artă militară, inclusiv şi contemporană.

După cum am menţionat mai sus, în ţara noastră arta strategică la fel ca şi ştiinţa strategică se află la începuturile dezvoltării sale. Astăzi, în baza rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în domeniu sau elaborat şi se vor elabora noi doctrine şi strategii, manuale şi regulamente de operaţii, se vor revedea planurile de acţiune, care vor fi adaptate la noile realităţi geostrategice.

Concluzionând, putem afirma, că strategia a fost şi va rămâne o componentă a puterii, care are rolul de a stabili căile de realizare a obiectivelor stabilite de către componenta politică a statului. Strategia ca ştiinţă, va avea şi pe viitor un rol important şi anume de a cerceta şi studia fenomenul strategic, care în prezent devine tot mai complex.  Astăzi, când termenul de strategie este folosit nu numai în acţiuni cu caracter militar, dar a devenit mult mai universal, având destinaţia de a asigura securitatea sau chiar existenţa statului, ştiinţa strategică va ocupa un rol mult mai important în rândul ştiinţelor sociale. La rândul său arta strategică, folosind noi reguli, principii şi procedee, deduse de ştiinţa strategică, va conduce cât mai reuşit acţiunile strategice, asigurând independenţa şi securitatea statului.

Bibliografie

HERVE Coutau-Begari ,,Tratat de strategie”, 2006, Bucureşti, Editura U.N.Ap.

LIDDELL Hart „Strategia. Acţiuni indirecte”, 1973, Bucureşti, Editura militară.

CLAUSEWITZ „Despre război”, 1982, Bucureşti, Editura Militară.

SUN TZU, Arta războiului, 1977, Bucureşti, Editura Militară.

VĂDUVĂ Gheorghe, „Strategia indirectă”, 2006, Bucureşti, Editura U.N.Ap.

GROZEA Traian, “Tendinţe, orientări, controverse în strategiile militare contemporane”, 1991, Bucureşti, Editura Militară.

BEAUFRE Andre, “Strategie pentru viitor”, 1972, Bucureşti, Editura Militară.

SVECIN Alexandru, “Стратегия”, 1927, Editura „Государственное военное издательство”.

KUHLMANN Frédéric,“Стратегия”, 1939, Editura „Государственное военное издательство”.