joi, 12 septembrie 2019
marți, 10 septembrie 2019
Politica vizavi strategie
Termenele de politică şi de strategie deseori astăzi le întâlnim în ziare, la televiziune, prin cărţi şi pe internet. Multe persoane le folosesc destul de des în vocabularul lor, în timpul conversaţiilor încercând să explice diferite fenomene, acţiuni, sau chiar să-şi demonstreze nivelul intelectual. Mulţi dintre noi chiar î-şi permit să se numească politicieni sau strategi, neînţelegând ce este aceasta, însă acoperindu-se cu aceste noţiuni încearcă să se prezinte ca oameni de mare valoare.
În societatea noastră moldovenească aceste anomalii persistă la o scară foarte mare, unde fiecare moldovean ajungând la conducerea statului încearcă a utiliza aceste două noţiuni (politică şi strategie) în scopuri manipulative. Astăzi noţiunile de politică şi strategie se folosesc peste tot în economie, cultură, învăţământ făcându-se devieri grave de la sensul lor iniţial.
Astăzi în ţara noastra sunt foarte puţini oameni care cunosc sensul real al cuvîntului politică şi mai puţini sunt aceea care cunosc strategie. Nu degeaba astăzi ţările Române[1] se află într-o situaţie destul de dificilă, fiind cotate ca cele mai sărace ţări din Europa, naţiune care este nevoită permanent să bată pe la uşile marilor puteri pentru a cere o mână de ajutor.
În continuare aş propune să ne clarificăm care este semnificaţia acestor două noţiuni care după părerea mea joacă un rol destul de important în destinul fiecărei naţiuni.
Deci politica este ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere; orientare, activitate,acţiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat în domeniul conducerii politicilor interne şi externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acţiune.[2]
Din altă sursă găsim că politică este o totalitate de scopuri şi obiective urmărite de clasele si grupurile sociale în lupta pentru interesele lor, precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora se ating aceste scopuri şi obiective.[3]
Din definiţiile de mai sus se vede clar că într-un stat dimensiunea politică are misiunea de a defini şi stabili scopurile şi obiectivele statului în scopul promovării şi îndeplinirii intereselor naţionale ale naţiunii. Dimensiunea politică trebuie să răspundă la întrebarea Ce trebuie de făcut, pentru prosperitatea statului, a naţiunii. Întrebarea dată va fi realizată prin stabilirea scopurilor şi obiectivelor, care este o misiune destul de importantă a clasei politice şi în dependenţă de stabilirea corectă a lor va depinde şi reuşita de mai departe a naţiunii. Scopurile şi obiectivele se stabilesc reieşind din interesele naţionale ale statului şi stabilirea corectă a lor va contribui extrem de mult la atingerea intereselor naţionale. În istorie sunt multe exemple de state care au reuşit numai prin faptul că şi-au stabilit corect scopurile şi obiectivele politice urmând ca în urma adoptării strategiilor corespunzătoare să obţină rezultate destul de mari, devenind mari imperii ale timpului, reuşind să conducă firul istoriei pe parcusul unor perioade destul de mari. Ca exemplu : Imperiul lui Alexandru Macedon, Imperiul Roman în perioada antică; Imperiul Franc, Imperiul Bizantin, Imperiul Mongol şi altele în perioada evului mediu; Imperiul Britanic, Germania, Rusia, SUA în perioadele modernă şi contemporană. Aceste state au dispus în perioadele date de o elită politică extraordinară care a fost capabilă să le conducă şi să le ridice pe cele mai înalte trepte ale timpului. Roma la începuturile sale era un stat neinsemnat din peninsula Italiană. Stabilindu-şi ca scop controlul peninsulei, Roma a reuşit să-l atingă după înfrângerea rivalilor săi din peninsulă în anul 268 î.Hr.. După atingerea scopului dat romanii şi-au stabilit un alt scop, de cucerire şi de control al spaţiului mediteranian, pe care au reuşit să-l atingă, în urma a trei războaie punice, peste 118 ani, adică în anul 146 î.Hr., devenind astfel cel mai puternic stat al timpului, un statut pe care la menţinut până în anul 476 pentru Imperiul de Apus şi 1453 pentru Imperiul Roman de răsărit. Este un exemplu credibil care ne demonstrează faptul că numai stabilid corect scopurile şi obiectivele se poate ajunge la rezultate mari pentru o naţiune.
Obiectivele politice sunt nişte repere importante care vor duce spre executarea scopurilor politice. Referindu-ne la exemplul Romei putem spune că obiective politice pot fi: în cazul realizării primului scop: controlul zonei Latium; lichidarea ameninţărilor triburilor galice din nordul Italiei. O problemă importantă la această etapă este şi faptul de stabilire a priorităţii obiectivelor în aşa fel ca cele mai importate să fie îndeplinite în primul rând. Stabilirea corectă a priorităţilor este o artă şi de aceea în dependenţă de cum vor fi stabilite va depunde şi viitorul ţării la o anumită etapă.
Sunt multe exemple în istorie când datorită faptului că nu s-au stabilit corect scopurile şi obiectivele politice, nu s-au determinat corect priorităţile, multe naţiuni au decăzut sau chiar au dispărut. Ca exemplu poate servi acelaşi Imperiu Roman în perioada de decădere, Imperiul Austro-Ungar, Uniunea Sovietică şi altele.
Spre deosebire de politică care dă răspuns la întrebarea “ce trebuie făcut”, strategia dă răspuns la întrebarea “cum trebuie făcut” sau cum trebuie să realizăm obiectivele şi scopurile stabilite de către politică. În bibliografia de specialitate vom găsi că strategia este ştiinta si arta de angajare a forţelor politice, economice, psihologice, şi militare ale unei naţiuni sau a unui grup de naţiuni de a acorda sprijin maxim pentru politicile adoptate în pace sau de război[4]
O altă definiţie spune că strategia este o idee prudentă sau un set de idei pentru utilizarea instrumentelor puterii naţionale într-un mod sincronizat şi integrat pentru a atinge obiectivele naţionale, şi / sau obiectivele multinaţionale[5].
Deci se vede că strategia este arta de utilizare a instrumentelor puterii naţionale pentru a asigura atingerea obiectivelor stabilite de către politică. Strategia este ca un instrument al politicii pentru realizarea obiectivelor propuse.
Strategia a căpătat astăzi un spectru mult mai larg, fiind utilizată în diferite domenii ale societăţii, însă totuşi domeniul de bază al strategiei este planificarea şi conducerea războiului. În cartea strategistului francez Herve Coutau-Begarie „Tratat de strategie militară”, strategia este definită ca ştiinţă, ca metodă şi artă. Dacă strategia ca ştiinţă este comună tuturor ţărilor, pentru că constă dintr-un sistem de cunoştinţe, atunci strategia ca metodă şi ca artă sunt specifice fiecărei ţări în parte.
Strategia este influienţată de potenţialul militar, economic, diplomatic şi nu în ultimul rând potenţialul informaţional al ţării. Strategia este un instrument al politicii naţionale, care punând la dispoziţia ei instrumentele puterii (diplomaţie, militar, informaţional, economic, financiar) va crea o concepţie strategică sau o strategie naţională pentru dezvoltarea ţării. Un stat fără strategie este un stat mort. Un stat cu o strategie mai puţin reuşită este un stat slab. Un stat fără strategie este un stat dezorientat. Strategia este influienţată puternic de poziţia geografică şi de caracteristicele spaţiului geografic a ţării. De exemplu astăzi poziţia geografică a Republicii Moldova pune o problemă destul de dificilă strategilor ţării, la care nici până astăzi nu s-a dat un răspuns concis. Această problemă este problema statutului de neutralitate.
După cum scrie Liddel-Hart în cartea sa „Strategia acţiunilor indirecte”, strategia ca structură are două mari componente: strategia mare şi strategia militară (mică). Strategia mare se ocupa de problemele conducerii statului. Din structura strategiei anume strategia mare va fi instrumentul politicii. Anume strategia mare va răspunde la întrebarea cum vor fi atinse obiectivele sau misiunile puse in faţa ei de către politică. Strategia mare va avea la dispoziţie toate instrumentele de putere ale statului, iar rezultatul acţiunii va depinde de arta strategului de a utiliza aceste instrumente.
Strategia militară sau strategia mică se ocupă de problemele luptei armate. Ea va fi ca un instrument al strategiei majore iar pentru atingerea obiectivelor stabilite , va utiliza numai mijloace militare. Ca forţe şi mijloace, strategia militară va utiliza forţele armate ale statului.
Istoria ne prezintă multe exemple cînd statele care au dispus de strategi buni şi strategii perfecte au devenit state prospere, iar acele care au fost lipsite atât de startegii cât şi de strategi au fost state slabe, iar unele dintre ele au dispărut chiar de pe harta lumii. Au fost state care intr-o anumită perioadă a istoriei lor, dispunând de strategii şi strategi buni au dominat lumea iar mai apoi datorită lipsei acestora au dispărut de pe harta lumii. Ca exemplu poate servi Imperiul Mongol, care la începuturile sale erau un popor sărac, trăind la nivelul comunei primitive. Un popor care deseori era jefuit şi umilit de vecini sai puternici. Deci la acea perioadă situaţia grea a poporului mongol era datorită lipsei de o strategie, care să indice modalitatea de dezvoltate a naţiunii, cât şi lipsei de oameni capabili care să-i conducă, adică de strategi. Odată cu venirea lui Cingis Han la putere în 1227 mongolii au facut un salt brusc ridicându-se de la nivel de popor umilit şi batjocorit la rangul de cel mai mare imperiu din istorie. Cingis Han venind la putere în rang de mare han şi-a stabilit scopuri şi obiective precise apoi aplicând strategiile corespunzătoare li-a şi realizat. Scopul acţiunii lui Cingis Han, ca şi a oricărui conducător din acea perioadă, a fost de a deveni stăpânul continentului (lumii) stabilind următoarele obiective: unirea triburilor mongole; nimicirea şi cucerirea statelor vecine de care depindea poporul mongol; cucerirea Asiei; cucerirea Europei. Pentru realizarea scopului şi obiectivelor stabilite Cingis Han a adoptat o strategie, unde folosind chibzuit toate instrumentele puterii, reieşind din situaţiile create a reuşit în 20 de ani să-şi atingă toate obiectivele stabilite şi să creieze cel mai mare imperiu de uscat, care a dominat aproximativ 192 de ani[6]. Strategia mare a lui Cingis Han era bazată pe folosirea oportună a acelor instrumente de putere ale statului care, punea adversarul într-o situaţie destul de dificilă, deseori acceptândui condiţiile nerecurgând la lupta armată. Însă din instrumentele puterii cel mai folosit a fost instrumentul militar, unde şi aici, la nivel de strategie militară s-a prezentat ca un geniu al epocii, utilizând pentru prima dată strategia războiului fulger, care a fost după aceea reanimată în perioada Războiului II Mondial. Odată cu dispariţia lui Cingis Han a inceput şi căderea treptată a imperiului Mongol, astfel că astăzi Mongolia să devină un simplu stat dun Asia, fără mare importanţă mondială. Soarta Imperiului Mongol este aproximativ aceiaşi ca şi soarta altor mari imperii care au avut perioade de inflorire, de decădere şi de dispariţie. Atunci când strategii acestor imperii au adoptat şi utilizat strategii bune, imperiile lor au înflorit, iar atunci când strategiile au început să fie proaste au decăzut şi au dispărut.
Un rol important în soarta fiecăriu stat îl joacă şi liderii care îl conduc, care sau trebuie să fie strategi buni sau să dispună de consilieri buni. Atunci când la conducerea statului se află un strateg bun, sau persoane care cunosc strategie ţara prosperă. Ca exemplu poate servi Alexandru Macedon, pentru Imperiul Macedonian, Ştefan cel Mare pentru Moldova, Federic cel Mare pentru Prusia şi alţii. Atunci când liderii statului duc lipsă de strategie naţiunea nu va prospera nici odată. Ca exemplu poate servi Moldova după Ştefan cel Mare, Imperiul Macedonian după domnia lui Alexandru, Imperiul Mongol după Cingis Han şi alţii.
Politica şi strategia sunt două dimensiuni ale vieţii sociale care au o influienţă majoră în formarea şi dezvoltarea unui stat. Atât politica cât şi strategia sunt necesare unei naţiuni, fiecare având destinaţia sa în stat. Este rău atunci când într-un stat există politicieni slabi, incompetenţi şi strategi puternici. Este rău pentru faptul că politicienii incompetenţi nu vor fi capabili să determine precis şi clar scopurile şi obiectivele necesare pentru ca strategii să le implimenteze în practică. În unele cazuri politicienii daţi nu dau ascultare strategilor care le propun căi adecvate pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor politice, reieşind din resursele existente şi mergând pe căi populiste deseori duc naţiunea la dezastru. Drept exemplu poate servi cazul Germaniei în al Doilea Război Mondial, când datorită faptului că Hitler deseori stabilind scopuri şi obiective populiste şi implicându-se în activitatea celor ce trebuiau să le implimenteze, ale strategilor, impunându-şi deseori ideile sale, chiar dacă erau greşite a adus naţiunea Germană la un dezastru total.
Nu este bine nici atunci când naţiunea dispune de politicieni buni iar strategii sînt slabi. Cazul dat va duce la aceea că obiecitvele puse de politic nu vor fi realizate nici odată sau vor fi realizate cu pierderi considerabile. În istorie sunt multe cazuri cînd planurile strategice greşite au dus nu numai la nerealizarea obiectivelor strategice dar chiar la un dezastru naţional. Ca exemplu poate servi cazul R.Moldova de astăzi, unde avem probleme şi cu politicul, care nu este capabil să stabilească scopuri şi obiective strategice clare şi precise pentru dezvoltarea ţării însă şi cu strategii, care până în prezent nu au prezentat nici o cale adecvată pentru dezvoltarea ţării noastre. Pe durata a 20 de ani toţi vorbesc despre aceea ce trebuie de făcut pentru dezvoltarea R.Moldova, dar numeni până acum nu a prezentat cum trebuie realizat ceea ce trebuie făcut. Problema dată nu este numai problema Republicii Moldova dar şi problema majorităţii statelor care astăzi se află în aceiaşi situaţie ca ţara noastra dar posibil şi mai rău.
Strategia între artă şi ştiinţă
Conform definiţiei, strategia este arta şi ştiinţa de a dezvolta şi a angaja instrumentele puterii naţionale, într-un mod sincronizat şi integrat, pentru a asigura atingerea obiectivelor naţionale sau internaţionale. În majoritatea lucrărilor, strategiştii contemporani scriu, că deşi strategia în esenţă nu s-a schimbat, ea rămâne a fi totuşi şi altceva decat a fost în trecut, evoluând în raport cu evoluţia luptei armate, specific lumii în care trăim. Sfera de acţiune a strategiei s-a lărgit, spaţiul de aplicare s-a amplificat, în timp ce principiile şi metodele ei au devenit universale. Dar, în esenţă, ea nu este altceva decat modalitatea de punere în aplicare a politicii. În componenţa artei militare, strategia se află tot acolo, unde a fost totdeauna, între politică, artă operativă şi tactică, fiind în calitate de planificator şi coordonator al acţiunii. Cât timp există politică, atât timp va exista şi strategie, iar la rândul său politică există, atât timp cât există interese. Strategia la rândul său are menirea de a transpune politica în planuri de acţiune, în raport cu forţele şi mijloacele avute la dispoziţie. În prezent, ea se apropie foarte mult de politică, uneori fiind foarte greu să faci distincţie între politică şi strategie. Distincţia însă există şi este foarte important să fie făcută.
Ca şi orice componentă a artei militare, dar şi din definiţia prezentată mai sus, strategia militară are două laturi şi anume latura teoretică şi latura practică. Latura teoretică a strategiei este acea componentă, care reprezintă şi aspectul ei ştiinţific. Ea cuprinde un sistem de principii, de norme, de teorii, care îi fixează domeniul într-un spaţiu interdisciplinar şi îi fundamentează structurile şi procesele. Ştiinţa strategică în acţiunea sa formulează principii şi emite ipoteze ştiinţifice, efectuează cercetarea fundamentală, studiază campaniile militare, sistemele de arme şi sistemele de acţiune, elaborează sau adaptează modele matematice şi de altă natură, oferind statelor majore argumente şi instrumente pentru optimizarea deciziilor strategice.
Anume prin aspectul teoretic, strategia, ca componentă a teoriei artei militare şi contribuie la dezvoltarea ştiinţelor militare, cercetând fenomenul războiului şi anume a componentei lui de bază, a luptei armate la nivel strategic.
Încă din antichitate strategia a fost ca artă a comandantului de a conduce armata pe câmpul de bătălie. La greci, acest termen era utilizat pe larg. La alte popoare, chiar dacă fenomenul exista, aveau şi alte denumiri. Anume, în această perioadă apar primii teoreticieni militari, numiţi astăzi şi strategişti, care descriu pentru prima dată fenomenul strategic şi anume: Eneea Tacticianul (sec.IV î.Cr.); Demetros din Faleron (sec.IV î.Cr.); Poseidonios (sec.II î.Cr.) şi alţii. Cu timpul, termenul de strategie a devenit universal, fiind preluat în arta miltară universală. În Evul mediu şi în perioada Modernă strategia a devenit o artă a războiului, care urma să indice căile de rezolvare a unor situaţii strategice complicate. Încep să apară primele lucrări, care pun bazele teoretice ale strategiei, iar strategia începe să fie privită ca ştiinţă, care avea ca obiect de studiu nivelul strategic al luptei armate. Anume în această perioadă apare şi renumita operă a lui Carl von Clausewitz „Despre Război”, în care se face o structurare clară a artei miltare, iar strategiei îi revine rolul determinat în planificarea şi conducerea luptei armate. În această operă autorul încearcă să formuleze prima definiţie a strategiei şi anume „strategia este folosirea luptei în scopul războiului”. Aici sunt puse, pentru prima dată, pe baze teoretice principiile de formare şi organizare a forţelor armate, dându-se o descriere clară a factorilor determinaţi în organizarea forţei armate. Bazându-se pe analiza războaielor napolioniene Clausewitz generalizează principiile de aplicare a forţelor armate, stabilindu-se anumite reguli a acţiunii strategice, care mai sunt actuale şi astăzi.
În perioada contemporană ştiinţa strategică a evoluat în mod progresiv, cuprinzând un spectru mult mai larg de acţiune. Astfel, la începutul seculului XX se promovează aceiaşi idee, conform căreia strategia este responsabilă de planificarea şi conducerea războiului. Lidell Hart în cartea sa ,,Strategia acţiunilor indirecte” vorbeşte pentru prima dată despre divizarea strategiei, în strategia mare şi strategia mică. Dacă strategia mare se ocupă de planificarea şi conducerea războiului în ansamblu, atunci strategia mică se ocupă de problemele luptei armate. Făcând, o analiză a lucrării lui Klauzevits ,,Despre război” Lidell Hart scrie: ,,Definiţia strategiei dată de Klauzevits precum că ,,strategia este folosirea luptei în scopul războiului” cuprinde un spectru foarte îngust şi se reduce numai la folosirea instrumentului militar, pentru atingerea scopului în război, atunci cînd strategia dispune şi de alte instrumente ale puterii pentru a fi aplicate”. Vorbind despre rolul strategiei mari, Lidell Hart îl defineşte astfel ,,rolul strategiei mari este, să coordoneze şi să direcţioneze toate resursele unei ţări sau grup de ţări, pentru atingerea obiectivelor politice ale războiului, care sunt stabilite de către conducerea politică a ţării. Dacă strategia militară se ocupă de problemele luptei armate, atunci strategia mare se ocupă de probleme legate nu numai de desfăşurarea războiului, dar şi de stabilirea raportului de forţe de după război ”[1].
Spre sfârşitul secolului XX, începutul secolului XXI ştiinţa strategică începe să cuprindă un spectru mult mai larg. Dacă în Antichitate şi Evul Mediu strategia era tratată ca artă a comandantului de a conduce armata pe câmpul de bătălie, în perioada modernă şi începutul perioadei contemporane strategia se ocupa cu problemele planificării şi conducerii războiului, atunci în ziua de astăzi strategia se ocupă la general de problemele existenţei şi dezvoltării unui stat. Astfel, astăzi în doctrinele şi manualele de strategie este menţionat, că “strategia este modalitatea de întrebuinţare a forţelor, resurselor şi mijloacelor avute la dispoziţie pentru a atinge obiectivele stabilite” sau că ,,strategia ramâne o ştiinţă şi o artă a puterii” sau că “strategia este ştiinţa şi arta de angajare a forţelor politice, economice, psihologice, şi militare ale unei naţiuni sau a unui grup de naţiuni de a acorda sprijin maxim pentru politicile adoptate în timp de pace sau de război"[2] sau că ,,strategia este arta şi ştiinţa de a dezvolta şi a angaja instrumentele puterii naţionale într-un mod sincronizat şi integrat, pentru a asigura atingerea obiectivelor naţionale sau internaţionale.” Astăzi, suntem martori când strategia s-a universalizat şi apare în toate domeniile de administrare ale unui stat. Astfel, în prezent tot mai des auzim de strategia educaţiei, strategia economică, strategia informaţională şi altele. În lucrarea sa ,,Strategia integrală” Gheorghe Văduvă vorbeşte despre faptul că strategia nu mai este acea strategie de la începutul secolului XX, care trata numai problemele războiului ci a devenit, cum o numeşte el ,,integrală” şi este responsabilă de asigurarea nu numai a securităţii statului, dar de existenţa şi dezvoltarea lui. Astfel, după părerea lui Gheorghe Văduvă strategia integrală cuprinde mai multe strategii, cum ar fi: strategia economică, strategia informaţională, strategia economică, strategia culturală şi nu pe ultimul loc strategia militară. La rîndul său fiecare dintre strategiile de ramură indicate anterior sunt structurate şi ele, cuprinzând: strategia forţelor, strategia mijloacelor şi strategia acţională sau operaţională.
În Republica Moldova, atât arta cât şi ştiinţa strategică se află la începuturile dezvoltării sale. Începând cu anul 2009, problemele cercetărilor ştiinţifice în domeniul ştiinţei strategice se desfăşoară în Academia Militară a Froţelor Armate, în cadrul a două subdiviziuni specializate cum sunt: Centrul de studii strategice de securitate şi apărare şi a facultăţii Ştiinţe militare. În cadrul acestor subunităţi ale instituţiei militare au fost desfăşurate primele manifestări ştiinţifice, menite să dezbată principalele probleme ale ştiinţei militare, inclusiv şi ale strategiei. În acest context, anual se desfăşoară conferinţa ştiinţifică internaţională cu genericul „Dezvoltarea ştiinţei militare în catextul noii arhitecturi de securitate regională”, unde anual sunt prezentate şi rezultatele cercetărilor în domeniul strategiei. De asemenea, rezultatele cercetărilor în domeniu sunt publicate anual în „Revista militară”, publicaţie ştiinţifică a Academiei Militare.
Practica strategică sau arta strategică este o altă latură a strategiei, care reprezintă partea ei acţională. Referindu-se la arta strategică, Gheorghe Văduvă în eseul său „Strategia integrată” spune: „ Arta strategică face legătura între teoria strategiei şi practica strategică, dar nu se rezumă la atât. Arta strategică ţine de priceperea şi talentul conducătorului de a valorifica în mod ingenios toate resursele şi capacităţile de care dispune, toate elementele din spaţiul strategic. Arta strategică exprimă dimensiunea artistică, creativă a războiului, ca a oricărei alte activităţi umane. De aceea, totdeauna i s-a acordat o atenţie cu totul specială. Marii conducători au fost, în primul rând, mari strategi. Ei au îmbinat în mod iscusit şi strălucit cunoştinţele cu experienţa dobandită, au creat modele de acţiune, au „reinventat“, o dată cu fiecare bătălie, războiul, aşa cum pictorul reinventează, în fiecare tablou, arta culorii şi a formei, aşa cum scriitorul construieşte din cuvinte cunoscute o nouă lume a cuvintelor. Arta războiului nu este numai o artă a înşelăciunii, cum spunea Sun Tzi, ci şi o artă a confruntării şi descoperirii, o artă a creaţiei”[3].
Arta strategică este acea latură a strategiei, care se ocupă de planificarea şi conducerea luptei armate la nivel strategic. Componentele ei de bază sunt: planificarea strategică, identificarea şi folosirea resurselor, manevra strategică, comanda şi controlul de nivel strategic, conducerea acţiunilor militare la nivel strategic, îndeplinirea obiectivelor stabilite de politică.
Istoria cunoaşte muţi strategi, care datorită talentului lor au rămas în istorie, aşa ca: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Belizar, Ştefan cel Mare şi alţii. Datorită artei strategice Alexandru Macedon a nimicit Imperiul Persan, Belizar a restabilit Imperiul Roman în graniţele anterioare, iar Ştefan cel Mare a reuşit să-l bată pe cuceritorul Constantinopolului, Muhamed al II, sultan al Turciei.
Arta strategică pe lîngă cunoştinţele deţinute, de către strateg, pune un accent deosebit pe calităţile personale sau talentul de a aplica în practică teoria strategică.
Între ştinţa şi arta strategică există o legătiră foarte strânsă. Arta strategică foloseşte rezultatele ştiinţifice ale ştiinţei strategice pentru realizarea cât mai reuşită a obiectivelor politico-militare, iar la rândul său ştiinţa strategică studiază şi cercetează fenomenele sau acţiunile strategice generalizân-du-le şi formulând noi principii şi procedee de acţiune strategică. Un exemplu de arta strategică poate servi exemplul renumitului strateg cartaginez Hanibal, care în anul 216 î.Hr. în bătălia de la Cannae, datorită talentului său, reuşeşte cu forţe mai mici să încercuiască şi să nimicească o armată romană mult mai numeroasă, fiind un exemplu unic în istoria artei militare şi în practica strategică de încercuire a unor forţe mai mari cu forţe mai mici. Ulterior, fenomenul dat a fost descris în multe lucrări din domeniul strategiei, contribuind deosebit de mult la îmbogăţirea ştiinţei strategice. Un alt exemplu de arta strategică poate servi renumita bătălie de la Leuctra dintre spartani şi beoţieni, unde renumitul comandant de oşti beoţian Epaminondas îi învinge pe spartani, în bătălie, folosind pentru prima dată în istoria militară principiul concentrării efortului pe direcţia principală. Acest principiu ulterior este inclus în toate manualele de artă militară, inclusiv şi contemporană.
După cum am menţionat mai sus, în ţara noastră arta strategică la fel ca şi ştiinţa strategică se află la începuturile dezvoltării sale. Astăzi, în baza rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în domeniu sau elaborat şi se vor elabora noi doctrine şi strategii, manuale şi regulamente de operaţii, se vor revedea planurile de acţiune, care vor fi adaptate la noile realităţi geostrategice.
Concluzionând, putem afirma, că strategia a fost şi va rămâne o componentă a puterii, care are rolul de a stabili căile de realizare a obiectivelor stabilite de către componenta politică a statului. Strategia ca ştiinţă, va avea şi pe viitor un rol important şi anume de a cerceta şi studia fenomenul strategic, care în prezent devine tot mai complex. Astăzi, când termenul de strategie este folosit nu numai în acţiuni cu caracter militar, dar a devenit mult mai universal, având destinaţia de a asigura securitatea sau chiar existenţa statului, ştiinţa strategică va ocupa un rol mult mai important în rândul ştiinţelor sociale. La rândul său arta strategică, folosind noi reguli, principii şi procedee, deduse de ştiinţa strategică, va conduce cât mai reuşit acţiunile strategice, asigurând independenţa şi securitatea statului.
Bibliografie
HERVE Coutau-Begari ,,Tratat de strategie”, 2006, Bucureşti, Editura U.N.Ap.
LIDDELL Hart „Strategia. Acţiuni indirecte”, 1973, Bucureşti, Editura militară.
CLAUSEWITZ „Despre război”, 1982, Bucureşti, Editura Militară.
SUN TZU, Arta războiului, 1977, Bucureşti, Editura Militară.
VĂDUVĂ Gheorghe, „Strategia indirectă”, 2006, Bucureşti, Editura U.N.Ap.
GROZEA Traian, “Tendinţe, orientări, controverse în strategiile militare contemporane”, 1991, Bucureşti, Editura Militară.
BEAUFRE Andre, “Strategie pentru viitor”, 1972, Bucureşti, Editura Militară.
SVECIN Alexandru, “Стратегия”, 1927, Editura „Государственное военное издательство”.
KUHLMANN Frédéric,“Стратегия”, 1939, Editura „Государственное военное издательство”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)